Imprevizibilul în timpul inocenței

De ce avem nevoie de afecțiune? Într-un vast Univers al cunoașterii centrul este populat de iubire, de unde pornește și dorința de a trăi, de a fi bun, de a fi OM.

Imprevizibilul, în lumea lui homo sapiens, se produce necontestat. Reprezintă, probabil, cea mai grea palmă pe care viața asta haotică, dezorganizată i-o poate da unui suflet. Acesta din urmă rămâne marcat, cicatrizându-se cu viteza melcului. Esența problemelor, a necazurilor, se cimentează în interior, însă totul se transpune clar pe exterior.

Slăbită atât psihic cât și fizic, cu un gram de putere reușesc, într-o oarecare măsură, să înfrunt jocurile sadice ale vieții, care ușor-ușor trec la un nivel de dificultate avansat. Ca în majoritatea poveștilor, finalul este fericit, dar nu neapărat. Riscuri și capcane vor exista în continuare, iar în acel moment, povestea va putea fi scrisă din nou, într-un alt volum.

Mi-aș dori să șterg cu guma toate cele petrecute în ultimele zile, dar, din păcate, guma devine neputincioasă în fața pastei unui pix. Mi-aș dori să colorez evenimentele cenușii, să pot alunga ploaia pentru a însenina cerul. Să-mi pot șterge lacrimile pentru a trăi în permanență într-o lume a zâmbetelor, a optimismului.

Sunt vinovată…vinovată pentru toate greutățile pe care, cei dragi mie, le cară acum în spate. Câteodată îmi doresc să nu fi existat pe acest Pământ…să nu mă fi născut, știind că voi provoca durere în sufletele celor din jurul meu, știind că voi popula Universul altora cu tristețe și dezamăgire.

În timp ce scriu, plâng. Și aș fi vrut să nu o fac. Am nevoie de afecțiune, de iubire…pe care să o dăruiesc…să i-o dăruiesc celui care m-a crescut, m-a educat, m-a iubit și mă iubește necondiționat..și care acum nu este lângă mine pentru a-i putea citi ceea scriu…să-mi poată spune:”Fata mea, este superb! E mândru tata de tine!”.

Îndurerată și supărată, îl întreb pe Cel de sus ce am făcut să merit aceste palme usturătoare, chiar nimicitoare? Mă simt ca și cum aș călca pe un teren minat. Fiecare pas pe care-l fac poate fi fatal. Prefer să stau nemișcată, să nu respir, să nu clipesc, să nu grăiesc..să fiu un nimeni…să fiu un obiect care nu poate influența destinele altora.

Sunt obosită și nu înțeleg de unde izvorăște puterea de a mai continua să scriu…probabil din centrul Universului cunoașterii…din iubire, din dorință…din dorința de a fi din nou lângă tatăl meu…Curaj, Miruna, fii o luptătoare !