Decembrie 1989. „Televiziunea Română” devine „Televiziunea Română Liberă”. „Scânteia” devine „Adevărul”. „Informația Bucureștiului” devine „Libertatea”. OTV-ul nu exista.
Peisajul mass-media își schimbă înfățișarea. Revenim la programele TVRL-ului, după un “curs de limbă bulgară” și la emisiunile de pe “Radio România” după ce ani de zile se asculta în clandestinitate “Europa Liberă “.
După 50 de ani de cenzură, presa este în sfârșit liberă. Totuși ceva trebuia să oprescă excesele unei libertăți prost înțeleasă. Era necesară o lege care să recunoască și să garanteze libertatea de difuzare a serviciilor de programe televizate și radiodifuzate, precum și dreptul oricărei persoane de a recepționa liber aceste servicii.
Parlamentul României adoptă, deci, în 1992 Legea nr. 48 a audiovizualului, care apoi se abrogă prin Legea nr. 504 din 11 iulie 2002. Aceasta reglementează tot ce înseamnă difuzare, servicii de programe, comunicare audiovizuală, publicitate, teleshopping, sponsorizare, drepturi de exclusivitate, licență audiovizuală și licență de emisie.
Dar interesul public în domeniul comunicării audiovizuale avea nevoie de un garant. Așa a apărut Consiliul Național al Audiovizualului (C.N.A.), autoritate publică autonomă sub control parlamentar. El este alcătuit din 11 membri, aceștia fiind numiți de către Senat(3membri), Camera Deputaților(3membri), Președinția României(2 membri) și Guvern(3 membri).
Rolul Legii audiovizualului este de a respecta exprimarea pluralistă de idei, opinii și surse de informare a publicului în cadrul conținutului de programe, încurajarea liberei concurențe, protejarea demnității umane, a minorilor, protejarea culturii și limbii române, a culturii și limbilor minorităților naționale.
Potrivit articolului 6 alin. 1 din Legea audiovizualului, este interzisă cenzura de orice fel asupra comunicării audiovizuale, deoarece aceasta a constituit cea mai eficientă modalitate de netezire a traseului mesajului propagandistic. De aceea, momentele de maximă severitate în aplicarea ei se identifică în regimurile totalitare.
Libertatea presei este primordială în lumea contemporană, însă numai o deontologie profesională a jurnalistului ar da posibilitatea presei scrise sau audiovizualului să se desfășoare în chip firesc.
Însă acordarea pe bandă rulantă a licențelor de emisie a dus la apariția unui număr mare de posturi de radio și televiziune, care în goana lor după rating încalcă această lege. Ratingul nu este interesat de nimic decât să crească: nici de religie, nici de cultură, nici de sănătate, nici de violenţă. Amenzile date de C.N.A. nu sunt de ajuns pentru a stopa lupta pentru intâietate în mass-media.
România anului 2009. 20 de ani de libertate. Între reprezentanții audiovizualului autohton are loc un adevărat „Mortal Kombat” pentru rating : TVR vs. ANTENA 1; ANTENA 1 vs. PRO TV; PRO TV vs. OTV; KISS FM vs. RADIO ZU.
Societatea nu are decât de pierdut. Dar cine câștigă?
CONCLUZIE: Legea audiovizualului nu poate învinge ratingul.
VIZIONARE PLĂCUTĂ ÎN CONTINUARE!
Monthly Archives: noiembrie 2009
Se pare că e nevoie de un doctor!
Conform unui sondaj de opinie referitor la alegerile prezidenţiale, efectuat pe data de 18 noiembrie 2009, pe un eşantion de aproximativ 400 de studenţi din anul I ai Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Creştine “Dimitrie Cantemir”, 30% dintre chestionaţi au fost de părere că pentru a “vindeca rănile” României, este nevoie de un doctor, şi anume candidatul independent Sorin Oprescu.
Surprinzător, contrar sondajelor institutelor specializate, cei ce vor ajunge în turul 2 vor fi candidaţii PD-L Traian Băsescu şi independentul Sorin Oprescu. Mentalităţi diferite, opinii diferite, aşteptări diferite.
M-a impresionat plăcut faptul că, fiind primul sondaj de opinie efectuat în cadrul universităţii, studenţii au colaborat foarte bine, au completat chestionarele cu răspunsuri pertinente, dând dovadă de interes şi implicare în viaţa politică a ţării.
Iată rezultatele acestui sondaj( click pe imagine ):
Să analizăm puţin situaţia. Plecăm de la rolul instituţiei prezidenţiale într-o societate democratică: Preşedintele reprezintă statul român și exercită funcția de mediere între stat și societate. El are ca principale prerogative politica externă şi situaţia militară(în calitate de şef al Consiliului Naţional de Apărare). Programele economice, ale educaţiei ş.a., sunt de competenţa executivului (Guvernul). La Preşedintele ţării trebuie să primeze indiscutabil moralitatea.
Ceea ce s-a văzut mai mult în această campanie electorală, din păcate, nu au fost programele candidaţilor, ci polemicile promovate de mass-media în lipsa unor confruntări directe. Deci e de înţeles de ce majoritatea oamenilor votează partizan sau după simpatii.
Rezultatele acestui sondaj s-au bazat mai mult pe imaginea candidaţilor, pe carisma lor şi pe talentul oratoric.
În opinia mea, domnul Sorin Oprescu a impresionat studenţimea din U.C.D.C. printr-un discurs mai apropiat tinerilor, iar faptul că este Primar General al Capitalei i-a adus un plus în dreptul opţiunilor. Rămâne de văzut dacă şi în restul ţării are acelaşi impact.
Campania electorală aflată în desfăşurare ne dezvăluie un noian de vorbe, care nu au decât darul de a ne bulversa.
Dragi studenţi, indiferent de opţiunile exprimate în acest sondaj, DORESC SĂ VĂ MULŢUMESC ŞI SĂ VĂ FELICIT. Aţi demonstrat că aveţi spirit civic şi aţi dovedit că vreţi să vă afirmaţi. Aşadar, aveţi un cuvânt de spus, faceţi-vă auziţi! Noi reprezentăm viitorul şi tot noi vom conduce România pe un drum mai bun.
THE FUTURE`S BRIGHT, THE FUTURE`S YOUNG!
Jurnalul omului simplu (Scânteia)
DIAGNOSTIC : AVORT SPONTAN
„Era în primăvara anului 1989 când, având în vedere venitul domestic care era sub minimul necesar întreținerii a trei copii, am rămas însărcinată!”, îmi povestește mătuşa mea „În alte țări, ca să faci un avort, îți trebuiau mulți bani. Dar în România lui Ceaușescu nici măcar aceștia nu îți foloseau la nimic!” A fost nevoită să apeleze printr-o colegă de serviciu la o asistentă medicală de la spitalul Caritas, care,sub promisiunea anonimatului, a acceptat să vină la domiciliu în dimineața zilei următoare. „Mi-a cerut să fiu singură acasă!”, mi se destăinuie mătușa. Pentru a simula o banală vizită de prietenie, evitând astfel orice suspiciune, asistenta a venit însoțită de soțul ei. „Am băut împreună o cafea, timp în care îmi cerea detalii despre vârsta sarcinii și îmi repeta obsesiv că mă va ajuta numai în cazul în care nu voi sufla o vorbă despre ceea ce avea să urmeze.” Sentimente contradictorii se amestecau în sufletul mătușii mele: pe de-o parte teama cauzată de ceva necunoscut, iar pe de altă parte dorința de a întrerupe cursul sarcinii. I-a mărturisit asistentei că ii este foarte frică, însă aceasta a încurajat-o asigurând-o că totul se va sfârși cu bine. Nu era la prima experiență de acest gen și nu avusese nici un fel de probleme. Era o femeie caldă ce îți inspira liniște și care vroia să ajute nu neapărat pentru bani, ci pentru că, lucrând într-un spital, înțelegea foarte bine politica aberantă a regimului comunist.
Sub ochii acestei asistente se petrecuseră multe drame ale căror personaje principale erau femei foarte tinere, victime ale lipsei accesului la informație și la o educație sexuală. În accepțiunea ei, ceea ce făcea era un gest firesc, omenesc.
Trebuiau respectate reguli stricte de igienă. Întinsă pe patul din dormitor, cu inima bătând nebunește, mătușa mea privea speriată cum asistenta își pregătea o trusă medicală sterilă. „Vedeam pentru prima oară o „sondă”, un furtunaș subțire care trebuia să mă salveze.” În timpul intervenției, frica puternică a facut-o să leșine și să aibe o viziune: se făcea că era imobilizată într-un scaun cu rotile, împinsă de doi oameni îmbracați în alb, pe un coridor lung al cărui capăt nu se zărea. Să fi durat câteva secunde, să fi durat mai mult? Nu știe, dar când s-a trezit a aflat ca totul decursese bine.
După ce i-a recomandat un atibiotic, pentru a evita orice formă de infecție, asistenta a asigurat-o că poate apela liniștită la serviciile Salvării în cazul apariției unor complicații. Ore grele de așteptare, nesiguranță, neliniște și apoi… primele dureri, primele sângerări. Se simțea sfârșită din cauza hemoragiei, dar teama o făcea să oscileze: să cheme sau să nu cheme Salvarea? În cele din urmă a hotărât că trebuie să apeleze la serviciile medicale de urgență.
Ajunsă la spital în șoc hemoragic, mătușa mea, înainte de a fi tratată, a fost supusă unui interogatoriu privind cauzele care au dus la această situație. „Spune-ne ce ai făcut – întrebau medicii de gardă – ca să știm cum putem să te ajutăm! Nu se întâmplă nimic!”. Gândul că printre medici se putea afla un reprezentant al Procuraturii sau al Securității, care condiționau acordarea asistenței în schimbul colaborării, o determina să nege orice intervenție ilegală. Toate aceste cazuri erau monitorizate de organele de control, iar încălcarea decretului privind interzicerea întreruperilor de sarcină ducea la ani grei de închisoare.
Cu toate acestea, întrebările insistente nu au determinat-o să cedeze. Starea de sănătate se agrava și o intervenție chirurgicală era necesară. „Și atunci am trăit viziunea!”, povestește mătușa. Aceiași oameni îmbrăcați în alb împingeau același cărucior în care se afla ea, pe același coridor lung în capătul căruia, de această dată, se afla sala de operație. Acolo i-a fost salvată viața de către un medic tânăr și de o asistentă blândă care a ținut-o tot timpul de mână, îmbărbătând-o. Atunci a realizat că mulți dintre medici erau oameni de bună credință și că jurământul lui Hypocrates era pentru ei mai presus decât hotărârile de Partid și de Stat.
Și-a revenit greu. A rămas în spital o lună de zile sub tratament. Alături i-a fost familia care i-a redat siguranța și liniștea de care avea nevoie. A fost surprinsă să vadă pe foaia de externare diagnosticul : avort spontan.
Acum își aduce aminte cu drag de curajul câtorva asistente medicale, care uneori țineau pacientelor, adevărate „ședințe cu ușile închise” despre metodele prin care puteau fi evitate sarcinile nedorite.
Cât despre asistenta de la spitalul Caritas care a ajutat-o, nu mai știe nimic, la fel cum nu a știut nimic de la bun început. Totuși îi mulțumește.
Acest articol a fost publicat în suplimentul Scânteia în data de 02.12.2009
Mitul spulberat
“Cacealmaua” preşedintelui-jucător nu a mai avut succes. Sperând într-o victorie prin neprezentare, Traian Băsescu a avut neşansa de a se confrunta tocmai cu candidatul pe care îl considera cel mai slab: Crin Antonescu. Un punct în plus pentru preşedintele PNL, pentru gestul democratic de a accepta participarea şi pentru curajul său, având în vedere faptul că această confruntare a fost organizată în fief-ul PDL-ului, Cluj-Napoca.
Am asistat mai mult la un schimb de replici decât la o confruntare de substanţă, însă spontaneitatea, tonul discuţiei, nivelul dezbaterii pe analiză şi nu în ultimul rând moralitatea celor doi contracandidaţi, au făcut diferenţa. Cred că am fost martorii demitizării, invincibilităţii lui Traian Băsescu înfrânt de argumentele politice de bun-simţ.
Dacă la capitolul substanţă în ceea ce priveşte programul fiecăruia dintre cei doi nu am avut prea multe de reţinut, în schimb capitolul “impresia artistică” a fost decisiv. Am văzut un Traian Băsescu a cărui fizionomie exprima crispare, teamă, nesiguranţă, pe alocuri chiar disperare. Un Traian Băsescu erodat care şi-a pierdut spontaneitatea şi simţul umorului, cu un ton baritonal şi impulsiv.
Imaginea lui se confunda cu cea a staff-ului de campanie din jurul său format din personaje politice uzate şi contestate. Dorind să-şi minimalizeze adversarul, actualul preşedinte şi-a arogat merite care nu i se cuvin în totalitate (câştigarea procesului de la Haga privind Insula Şerpilor, intrarea României în UE). Însă problema cea mai mare a lui Traian Băsescu cred că este moralitatea.
Aşa cum ne-a obişnuit pe parcursul întregului său mandat la Cotroceni, preşedintele a declanşat şi de această dată un atac mârşav la adresa lui Crin Antonescu făcând referire, în mijlocul unei discuţii despre misoginism, la un episod dureros: sinuciderea doamnei Antonescu.
Toate acestea, coroborate cu inadvertenţe de ordin logic şi erorile de documentare, au scos în evidenţă un Traian Băsescu nesigur, ezitant, un personaj politic dispus să se justifice, dar incapabil să o facă până la sfârşit.
De cealaltă parte, Crin Antonescu s-a dovedit a fi un adversar redutabil, care şi-a înfruntat oponentul folosindu-se de o cultură superioară evidentă, de un ton calm, liniar, de un limbaj elevat, de corectitudine, sinceritate şi mult bun-simţ. Replicile sale au fost spontane şi totodată spumoase la toate acuzaţiile aduse de Traian Băsescu (vezi discuţiile referitoare la apartenenţa la PCR, dispariţia flotei şi promovarea femeii cu succes facil în funcţie de conducere).
Deşi a arătat mai mult a improvizaţie decât a confruntare politică, acest eveniment ne-a demonstrat de ce Traian Băsescu refuză interacţionarea cu publicul prin intermediul televiziunii.
Şi lucrul cel mai important: Traian Băsescu este un candidat care poate fi înfrânt pentru că bunul-simţ trebuie să câştige întotdeauna.
